Despre obezitate: cum am devenit obez?

Ce ştiu eu despre obezitate? Păi… unii dintre voi, care mă ştiu de ceva vreme, pot depune mărturie: la începutul lui 2012 cântaream 137kg, spre deosebire de cele 89kg de acum. Sufeream de obezitate.

Când află, prietenii şi pacienţii mă întreabă la unison: „Da’ cum de ai ajuns aşa?„.

Oh, stai calm(ă), ştiu toate scuzele pe care cineva le poate inventa pentru a fi delăsător (delăsătoare). Pentru a neglija kilogramele adunate treptat, treptat. Pentru a înainta în obezitate mai abitir decât în vârstă.

Pe scurt, povestea mea (şi a kilogramelor în plus) ar fi următoarea:

• 2000: sunt student; tatăl meu moare. Sunt nevoit să mă angajez.
• 2004: deşi lucrez full-time, termin facultatea şi iau din prima licenţa.
• 2005: stagiatura, un an; în paralel, lucrez full-time.
• 2006-2009: rezidenţiat, lucrând în continuare şi în afara spitalului;
• 2009: curs ecografie + master, pe lângă cele două sau trei joburi de la momentul respectiv;
• 2009-2011: pe lângă jobul de medic, în puţinul timp liber rămas, mă angajez part-time în mediul corporatist (diverse colaborări, poziţii de conducere), chestie care îmi ocupă tot timpul.

„Nu am timp” să merg la sală, „nu am timp” să mănânc, „nu am timp” să mă ocup de mine, „sunt prea obosit”. Altfel spus, mă autodistrug, animat de goana după rezultate, fie ele financiare, academice sau profesionale. Pe măsură ce anii trec, gradul de obezitate avansează.

Trezeşte-te, prietene! Cel mai important lucru pentru tine eşti tu!

E o prostie să consideri că nu ai timp pentru tine. Pentru sănătatea ta. Pentru bunăstarea ta. Prin urmare, la un moment dat, am demisionat. M-am limitat la colaborările cele mai decente (care nu consumă nici prea mulţi neuroni, nici prea mult timp), care să îmi permită un trai decent, şi am început să mă ocup de mine.

Am slăbit, după cum se vede. Deşi financiar veniturile s-au diminuat (da, joburile corporatiste sunt bine plătite) te rog să bagi ceva de seamă din poze: pe măsură ce timpul a trecut, odată cu kilogramele în plus a dispărut şi mina încruntată. Am fost frapat la un moment dat, întocmind un album aniversar, că nu am găsit nicio poză cu mine în care să zâmbesc.

Zilele astea, zâmbesc mai des. Îmi fac poze mai des – la naiba, înţeleg chiar de ce poate fi amuzant conceptul de selfie. 🙂

Da, sunt mai important pentru mine decât un job bine plătit. Zâmbesc mai des, râd mai des, apar în poze mai des. Mă simt mai bine în pielea mea, şi – surpriză. Mă simt mai bine, în general. Şi am scăpat de obezitate.